Janina Ivănescu
(jurnal 2009)
Teiul din fața ferestrei mele și-a pierdut încet-încet podoaba de frunze...
Totuși pe o creangă golașă a mai rămas o frunză uscată,
o singură frunză,o ultimă mărturie a toamnei care a trecut...
Tremură în vânt pe codița subțire și fără putere care abia o mai ține.
O frunză,un destin...
La început a fost doar un muguraș care a crescut văzând cu ochii,
hrănit de lumina soarelui și de seva dătătoare de viață ce urca din rădăcini...
A devenit apoi o frunză la fel ca toate suratele sale...
Și-a început misiunea ei vegetală pe care savanții o numesc fotosinteză.
A contribuit modest cu stropul ei de oxigen la puritatea aerului pe care l-am respirat...
O adevărată magie...
Dar forța misterioasă s-a ascuns pentru a pregăti o altă primăvară.
Frunza se desprinde și plutește grațios purtată de o adiere;se oprește pe trotuar...
Oamenii trec dar nimeni nu-i dă atenție...Și apoi sunt atâtea frunze...
Dar fiecare frunză are propriul sfârșit.
Frunza aceasta este transformată în pulbere de gheata unui trecător...
Dar câte asemănări între destinul unei frunze și destinul unui om !
Janina,Jurnal
noiembrie,2009
